Prin fereastra mica si dreptunghiulara de la etajul doi al cladirii din fata statiei de autobuz puteam sa vad o femeie care parea a da interviu. Mainile si capul i se miscau de parca reactia celuilalt si viitorul ei depindeau de asta. M-am gandit ca paharele de vin cele 2 baute la Levante`s cu Roberto si Jen m-au ametit prea tare daca vad interviuri deasupra clinicii de animale de la Dupont Circle la ora 7 seara.
Autobuzul a venit asa ca mi-am sprijinit de geamul lui in continuare capul cu gandurile si privirile care cautau cliseele in casele americanilor cu veioze aprinse si jaluzele netrase. Miroseam prin sticla puturoasa dalele ude pe care cu o seara inainte am gandit alte ganduri. Oscilam iar intre a ma arunca in categoria norocosilor sau a celor mai putin norocosi, contruiam scenarii pentru viitor si rescriam trecutul ca sa para in linie cu prezentul. Am hotarat ca sunt norocoasa chiar si asa sub lama sabiei pe care scrie plictiseala cu litere embosate. Da, nu o sa fiu sefa niciodata! Prea vrea sa stiu cum rasare soarele si la alte geamuri si ce gust are cafeaua sau vinul la happy hour la discutii lungi alaturi de oameni pe care daca nu ai fi fost curios sa ii cauti nu stiai ca exista si ce pacat era! Aniversarile a 20 si ceva de ani de activitate in acelasi loc nu mi-au fost daruite de ursitoare la nastere.
Ceapa de Pericei a pierdut razboiul cu pamantul roditor capitalist. O fi ajuns ea in Occident carata de carute si apoi de trenuri cu libera trecere inspre Vest, o fi ajuns in Ghines Book, criza pornita de cei care au lansat ceapa crescuta direct in masinile care o transporta catre rafturile supermarketurilor a inghitit-o, cu tot cu pamantul negru in care creste. Gandurile si capetele celor care au trait o viata intreaga in umbra Monumentului Cepei de la Pericei, siguri de perpetuarea traditiei cultivarii ei sunt mai grele decat ale mele. Ei nu stiu ca ai lor copii si nepoti isi vor face daca nu isi fac deja cumparaturile la Billa sau Kaufland unde vineri seara ceapa cu eticheta verde si nr. 4238 se vinde cu mai putin de 1 leu kilul.
Scap o lacrima si sting televizorul gandind sa nu mai irosesc energie cand lumea are nevoie de ea. O fac de la confortul luminii de Macbook de unde imi luceste colorat noul ilife prin undele de internet invizibile si neatarnate de pereti in cabluri urate. O fac din fotoliul meu modern si ergonomic, imbracata in haine de bumbac cules probabil de manute mici in China si cumparat de mine de la Sale-ul de iarna. Gandurile mele s-au micsorat si nefericirile de dinainte imi par mici si mi-e rusine cu ele. Imi doresc sa isi vanda toata ceapa! ma gandesc instant. Stiu ca asta nu o sa rezolve nimic, nimic din problemele lumii asteia. Stiu ca poate maine o sa imi doresc iar sa ajung macar o data in viata in Hawaii sau Bahamas si o sa uit de batranii de la Pericei si ceapa lor. Poate ca uneori uit si de mama si tata si pensia lor mica. Dar acum in seara asta imi doresc sa isi vanda ceapa, imi doresc ca oamenii sa nu mai cumpere ceapa de la Billa sau Kaufland si sa isi dea seama! Mai ales asta imi doresc, sa isi dea seama oamenii! In general.