Am uitat cat de mult imi place Cranes pana in seara asta cand a inceput sa cante parca dintr-o amintire de demult imediat dupa Flogging Molly care m-au obosit putin.

Azi am terminat tarziu si am dat iar buna seara si zambetele aferente echipei de mexicani- hondurasieni care vin cu aspiratoarele lor imense si imi aduc aminte de primii oameni care au pasit pe luna cu rezervoarele de oxigen in spate. Viitorul imi este inca destul de incert si nici azi nu m-am ridicat la nivelul asteparilor mele. Ziua a inceput cu felicitarile pe care mi le adresez ca nu am acceptat pozitia de asistent proiect cercetare, imi zic era prea mult suport administrativ si nu efectiv cercetare. Restul zilei nu mi-a adus vesti despre vreun job in International Advocacy, am stat iar si am plans in mine in cubicle-ul meu cel destul de aproape de lumina adevarata. Intre birou si statia de autobuz sunt cateva sute de metri pe care ii umblu timp de maxim 5 minute si aproximativ 247 de ganduri.

Zanele urbane trec pe langa mine razand si balansandu-se fericite catre prima noapte de weekend. Ele nu poarta sosete aproape niciodata. Decat la sandale. Au blackberry cu hainuta roz de cauciuc si isi verifica pozele de pe Facebook sau updateaza statusul.

Angajatii ambasadelor, vecini de cartier cu noi vorbesc pe limba lor cu oamenii care nu sunt inca destul de americani incat sa isi fi uitat limba materna. Fularele lor se flutura in vant aproape de urechea mea uneori si zambesc bucuroasa la auzul unui `mais que-ce-que je t`ai dit?`. Imi spun mereu ca s-ar fi vazut oricum ca nu sunt americani, au sarmul european, un american nu ar fi purtat niciodata dar niciodata pantalonii aia in carouri fine maro cu visiniu asortati cu pantofii aia si cu manusile alea verde crud.

Eu stau si numar iar sansele de succes, fac bilanturi si analize nenumarate, ma intreb daca am facut bine ca am venit sau nu in timp ce D6 intarzie cu nerusinare si picioarele mele ingheata ca nu mi-am luat bocanci inca. Apoi zic un `Doamne da sa vina D6!`, astept, ma uit la colt si adaug `Te rog Doamne!`. De parca Dumnezeu fix la mine se uita si o sa trimita autobuzul ca sa imi pastreze simpatia.
Vine! Ma urc si lipesc cardul, iar nu mai am decat 40 de centi. Aleg loc la geam si ma bucur ca nu sunt multi oameni. Ma hotarasc daca ma uit pe geam si admir Washington DC-ul. Oare am uitat cum arata Romania? imi zic ca sigur nu. Trece gandul si ma visez iar in Berlin. `Peste vreo 2 ani..` imi spun sigura pe mine. Canta Travis asa frumos si inchid ochii, mi-e somn..Obama slams Wall Street on bonuses vad in ziarul pe care tanti cu 2 fulare il citeste. Who slams what/ whom in Romania on bonuses? Nu-i treaba mea, ma mustrez repede. Travis canta si mai frumos. Our Lady of Victory Church pe partea dreapta a strazii, e Catolica dar imi fac cruce. Cam in fuga ma gandesc eu apoi, nu se cade. U street, V street si ma apropii de casa.
Trag de firul galben, Stop requested se aprinde pe panoul din fata si aceeasi voce de femeie neobosita repeta cuvintele de pe panou, mereu calma si intelegatoare parca. Frana scurta, frana pierduta, frana brusca! ma agat de bara si ma gandesc oai daca intr-o zi cad sa vezi ce ma cert cu el, soferul. Aleg sa ies pe usa din fata si el coboara trapa. Sar si iau o gura de aer, imi aranjez esarfa si pasesc increzatoare inspre cealalalta parte de strada. Farurile masinilor ma fac mereu sa ma simt pe podium. Caut cheia minute multe si nu ma pot concentra. O fiinta jumate domnisoara costumata de petrecere, jumate scolarita de clasa a 5 a imbracata de mama ei isi scoate Blackberry-ul de partea cealalata a usii de sticla. Zambim cand ne intalnim la mijloc si ea impinge iar eu trag de usa de la intrare. Deschid sus, deschid jos si intru. Ii arat la Radu the infamous finger. Incepe weekend-ul.